joi, 20 octombrie 2016


         Voiam o motocicletă. Voiam să îmi fac propriul service. Cam astea erau singurele mele planuri serioase. Altfel, voiam să-mi trăiesc tinerețea, să mă distrez, să mă îndrăgostesc, să văd țara, lumea. Nu mai aveam loc de atâtea planuri și de visuri în gândurile mele. Niciodată nu mi-aș fi imaginat că voi ajunge să scriu aceste rânduri. Dar viața nu e cum ne-o imaginăm, ci cum ne este scrisă. Și a mea s-a scris cam așa:

Mă numesc Radea Cristian și sunt din Oltenița. La 20 de ani am venit în Bucuresti, unde părinții mei munceau și locuiau cu chirie. M-am angajat ca agent comercial – distribuitor de piese auto pe mașină, dar, mai ales, pe motorscuter. Era cam tot ce-mi doream în acel moment. Să câștig un ban și să mă bucur de pasiunea mea: mersul pe două roți. Adoram să merg pe scuter și din primele salarii începusem deja să pun bani deoparte pentru a da examen de permis și pentru categoria A. Mă culcam și mă trezeam cu gândul la ziua în care îmi voi lua o motocicletă.

Așa m-am trezit și în dimineața zilei în care am murit.

28 iulie 2011. Peste 35 de grade, asfalt încins, aer fierbinte. Dar nu simțeam. Era o bucurie să te răcorești pe scuter. Făcusem o livrare în Bucureștii Noi și mă întorceam la sediul firmei, în zona Pipera-Aurel Vlaicu. Nu mă grăbeam. Terminasem cursa și nu aveam de ce. Am ales să vin pe bulevardul Ion Ionescu de la Brad, pe deasupra pasajului Băneasa, spre bulevardul Aerogării.

Când vă gândiți la un scuterist, probabil vă imaginați că este îmbrăcat în trening, merge în șlapi și se strecoară la limită printre mașini. Eu nu. Aveam echipament complet de motocicletă: suport de coloană, întărituri la geacă și, bineînțeles, cască full. Dacă n-aș fi fost atât de bine echipat, n-aș mai fi trăit să vă scriu aceste rânduri.

Deasupra pasajului Băneasa, s-a întâmplat. Un autobuz RATB m-a lovit și m-a aruncat de pe scuter pe ciment. Ultimele mele amintiri sunt niște frânturi: sirene, aparate care ticăiau și oameni care plângeau lângă mine. Atât. Apoi a venit întunericul.

Aș putea să înșir aici întregul diagnostic.Dar prefer să vă povestesc cum am resimțit exact această experiență. Așa că dacă vreți să citiți întreaga poveste din punct de vedere medical, alături de istoricul operațiilor mele, vă invit aici.


Mi se dăduseră șanse minime. De trei ori era să fiu declarat decedat, cu șanse de supraviețuire sub 1%. Și de trei ori, Dumnezeu m-a întors de la moarte.
          Am stat peste două luni în comă. Mama nu a ieșit o clipă din spital. Ori era la capul meu, ori la capela spitalului Floreasca. În perioada asta, un prieten de familie i-a povestit mamei un vis tare ciudat pe care îl avusese. Se făcea că eu stăteam la o masă împreună cu Mântuitorul, iar Iisus i-a spus prietenului nostru de familie: „Cristian se va întoarce!”
         
          Așa a fost. M-am întors. Am deschis ochii. Dar lumea nu mai era la fel. Deloc.
         
          Abia mișcam privirea. Nu înțelegeam. Cum ați reacționa dacă v-ați trezi și n-ați mai simți absolut nimic?
Ușor-ușor am început să înțeleg că sunt cel mai norocos om din lume. Eu trebuia să fiu mort. Faptul că acum scriu aceste rânduri este, în sine, un miracol.  
         
          Apoi, Miracolele s-au ținut lanț. Și le scriu cu „M” mare, pentru că aceste Miracole au avut Nume. Numele bunului Dumnezeu care mi-a oferit a doua viata. Numele mamei mele, care nu a renunțat nicio clipă la mine. Numele tatălui meu care, deși este foarte bolnav, are putere să lupte pentru mine. Numele surorii mele care îmi este alături și îmi dă speranță numai dintr-un zâmbet. Numele medicilor care m-au salvat de la moarte și care se luptă acum pentru recuperarea mea. Numele duhovnicului meu care mi-a deschis inima și mi-a arătat lumina.Și Numele vostru. Printre cei care citesc acum aceste rânduri sunt prietenii mei. Cei care m-au ajutat și mă ajută în continuare să mă recuperez.
         
          Știu că într-o zi voi merge. Știu asta.

          Oricât de pozitiv aș fi, sunt totuși niște probleme cu care mă confrunt. După accident, mi-am dat seama cât de greu e să fii bolnav într-o țară ca România. Nu există medicamente în spitale. Trebuie să le cumpărăm din farmacii, chiar dacă toți plătim asigurările de sănătate.

          Apoi, o altă problemă cu care mă confrunt e ignoranța. După accident, site-urile de specialitate au fost alături de mine. Călătorii din autobuzul RATB care m-a lovit ar fi vrut atunci să depună mărturie după accident. Dar m-au uitat. Deși intersecția în care am fost lovit de autobuz e dotată cu sistem de supraveghere, imaginile lipsesc.
         
          Mă rog pentru șoferul autobuzului. Este doar un om. Nu a vrut, în niciun caz, să-mi facă asta. Aș vrea să știe că nu-i port pică. Ba chiar îi mulțumesc.
         
          Într-adevăr, nu pot merge și îmi mișc greoi mâinile, dar sunt încrezător și optimist, cum n-am fost nici înainte de accident.
         
          În fiecare zi cunosc oameni noi, suflete curate, care vor să mă ajute în lupta mea. Și multora le las o bucățică din optimismul meu. Ei o zic. Nu eu.

          Dacă ai ajuns până aici, știu sigur că îmi citești rândurile cu sufletul. Și sufletele noastre deja au făcut cunoștință :)  Și se vor bucura împreună în ziua în care mă voi ridica și voi merge.Pentru asta am nevoie de multă recuperare. Și de voi.
           
          Tratamentul meu costă  3.600 de lei pe lună. Dacă simți și ai posibilitatea să mă ajuți, îți mulțumesc. Dacă vrei doar să vorbim, eu sunt aici. Nu plec nicăieri.

Deocamdată :)